Algeciras revizitată: European Crisis and Conference Diplomacy,16 ianuarie – 7 aprilie 1906

În 1905, Europa s-a confruntat cu o gravă criză diplomatică legată de Maroc. De fapt, tensiunile pe care această criză le-a declanșat au fost atât de semnificative încât, până în prezent, este citată constant ca fiind unul dintre factorii care au dus la izbucnirea războiului din 1914. Cu toate acestea, în ciuda consensului aproape universal în rândul istoricilor cu privire la importanța „primei crize marocane”, rezolvarea pașnică a acesteia prin intermediul unei conferințe internaționale la Algeciras în 1906 rămâne o temă insuficient cercetată. Puțină atenție a fost acordată modului în care statele europene au reușit să dezamorseze această situație de criză, fără a recurge la război, prin negocieri minuțioase. Acest articol își propune să reevalueze Algeciras, prin intermediul unui studiu de caz al conferinței, care examinează semnificația acesteia în ceea ce privește două întrebări-cheie. În primul rând, se va analiza ce dezvăluie conferința de la Algeciras despre sistemul de relații internaționale din 1906. În al doilea rând, va explora modul în care s-a manifestat imperialismul german față de Maroc și dacă în cazul marocan putem trage concluzii mai ample care să se adauge la dezbaterea istoriografică mai largă cu privire la faptul dacă Germania a urmat normele sistemului colonial internațional în această perioadă sau a rupt cu acestea. Articolul va susține că încercarea germană de a dobândi influență colonială în Maroc oferă o perspectivă valoroasă asupra poziției Germaniei în cadrul sistemului imperial internațional și a rolului său în imperialismul târziu din perioada imediat antebelică. Se va încheia sugerând că, deși, în general, sistemul internațional era remarcabil de robust în 1906, Algeciras a marcat un punct de cotitură diplomatic în politica imperială germană și a dezvăluit tensiuni subiacente între sistemul de alianțe europene în evoluție și un sistem mai vechi de „imperialism diplomatic”

.