Africa este o țară
Într-un episod recent al emisiunii sale de la CNN „Parts Unknown”, bucătarul și scriitorul american Anthony Bourdain a călătorit în Africa de Sud. Cel puțin după părerea mea, acest episod era așteptat de mult timp și, de fapt, chiar am spus acest lucru pe acest blog în trecut. Episodul se concentrează pe provincia Gauteng (Johannesburg și Pretoria), ceea ce semnalează dorința producătorilor de a se concentra pe sensibilitățile sud-africane negre emergente și predominant urbane și de a evita cu totul sensibilitățile protoeuropene preambalate și estetica mai superficial acceptabilă din Cape Town și Western Cape. Rezultatul este, în același timp, o privire imperfectă și incompletă, dar convingătoare, asupra unuia dintre cele mai complicate și confuze locuri din lume. Bourdain pare să recunoască în mod conștient această calitate ilogică și indescifrabilă încă din secvența de deschidere, în timp ce se află în Piața Kruger din Pretoria și își bate joc de statuile eroilor de război afrikaneri albi din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (printre care se numără și Paul Kruger). El insistă asupra suprarealismului că aceste statui nu au fost dărâmate și, mai mult, că piața este plină de sud-africani de culoare care pozează pentru fotografii în fața acestor monumente ale dominației apartheidului și ale viselor umede ale imperiului afrikaner.
Comentariul lui Bourdain de aici dă tonul pentru restul episodului: el pare în mod neobișnuit învins sau confuz de acest loc și de oamenii săi. Și asta este bine.
Mai mult decât bine – bun chiar. Bourdain și-a făcut un nume prin cinismul său, prin micile sale glume ironice și prin remarcile sale înțepătoare și pline de umor. De data aceasta însă, aceste artificii narative semnătură sunt aproape șocant de absente. El pare să fie conștient de faptul că astfel de reportaje sunt inadecvate într-un loc ca Africa de Sud. Uneori, la un anumit nivel, emisiunea aproape că transmite un sentiment colectiv de PTSD care lasă gazda și telespectatorul zdruncinați.
Își acoperă toate bazele, manevrând o varietate de probleme și locații care domină de obicei conversațiile despre regiune: Imigranții africani din Yeoville, notorietatea lui Hillbrow, natura fundamental aspirațională a culturilor tineretului urban de culoare din Africa de Sud de astăzi, cererile și dorințele celor „născuți liberi” (copiii născuți după libertate sau prea tineri pentru a trăi experiența Apartheidului), „Derby-ul (de fotbal) Soweto” dintre Orlando Pirates și Kaizer Chiefs, proiectele de revitalizare urbană (printr-o vizită la piața Neighborgoods Market din Braamfontein), neajunsurile ANC-ului aflat la putere. Deși nu îi identifică, membrii noului partid al lui Julius Malema, Economic Freedom Fighters (sunt arătați protestând), își fac chiar o apariție.
Din moment ce episodul a fost filmat în timp ce Nelson Mandela se afla în spital, iar conversațiile despre viața după Mandela erau în plină febră (cel puțin în presa occidentală), Bourdain cade, fără surpriză, în capcana de a echivala toate realizările („țara pe care a eliberat-o”) și succesele Africii de Sud cu fostul lider. Cu toate acestea, în puținele momente în care Anthony Bourdain se întreabă ce se întâmplă când Mandela moare de-a dreptul, interlocutorii săi sud-africani (membrii BLK JKS și apoi jurnalistul Percy Mabanda) fac o treabă foarte bună pentru a-l readuce cu blândețe pe drumul cel bun. În timp ce recunosc în mod politicos atractivitatea tendinței de a considera că omul este reprezentantul intențiilor colective mai bune ale sud-africanilor ca națiune, toți au grijă să sublinieze că țara și omul nu sunt unul în același lucru. Deși moartea sa va fi o mare pierdere, poporul și țara vor merge mai departe, oferă ei.
Mai mult decât orice altceva, episodul oferă o privire în lumea unei categorii demografice socio-economice foarte specifice din Africa de Sud: cea a clasei de mijloc urbane tinere, predominant de culoare, educate și cu mobilitate ascendentă. (Bourdain se întâlnește cu bucătarul eclectic Sanza Sandile din Yeoville, cu BLK JKS într-un shebeen din Soweto și cu Mabanda la Maboneng Neighborgoods Market.)
Cu toate acestea, există și momente incomode. În afară de două segmente cu adevărat bizare, în care Bourdain vânează elani la ferma de vânat de dimensiuni considerabile a lui Prospero Bailey, descendentul unei familii bogate și albe din Johannesburg, și mănâncă la o măcelărie foarte albă din Pretoria, împodobită cu steaguri sud-africane ale apartheidului (despre care nu vom vorbi aici, deoarece ar putea constitui un întreg post de sine stătător), cele mai ciudate două interacțiuni din episod implică persoane care nu se încadrează perfect în micul subset de sud-africani de culoare cu mobilitate ascendentă. Mai degrabă, aceste interacțiuni sunt cu persoane care ar putea fi văzute mai degrabă ca membri ai „maselor” sud-africane.”
Individuile la care mă refer sunt DJ Les din Hillbrow și șoferul de microbuz-taxi, Mdu – ambii cu care Bourdain se străduiește să relaționeze și, prin urmare, apare ca fiind ciudat și inconfortabil în aceste scene. Nu prea ne dăm seama de lumea lor, cu excepția unor scene dezarticulate. Acest lucru nu înseamnă că alegerea de a se concentra pe grupul demografic menționat mai sus a fost un lucru bun sau rău în general. Astfel de judecăți monolitice ar fi inexacte, este pur și simplu un aspect interesant al episodului de care trebuie să fim conștienți.